Recomandarea şi trimiterea nu reprezintă sfârşitul, ci începutul unei relaţii permanente între biserica de acasă şi misionarul de pe câmpul de misiune. Pe lângă scrisorile de informare obişnuite pe care le primeşte adunarea, ar trebui să existe şi o înţelegere profundă a condiţiilor locului în care lucrează misionarul: climatice, politice, sociale, culturale şi ale mediului înconjurător. Ar trebui păstrat continuu interesul faţă de familia misionarului şi faţă de circumstanţe mereu i;n schimbare, iar diferitele nevoi care apar ar trebui comunicate. Astăzi, astfel de legături pot fi menţinute foarte us;or prin tehnologia modernă pe care o deţinem şi această comunicare între biserica trimiţătoare şi misionarul trimis să nu fie întreruptă.
Agenţia noastră de misiune este disponibilă pentru a oferi ajutor în procesul dificial al recomandării. Oricum, responsabilitatea finală a trimiterii îi revine bisericii locale. Când am făcut o evaluare atentă a tuturor dovezilor şi prezbiterii sunt în măsură să concluzioneze că ei au siguranţa că Dumnezeu a chemat şi a echipat pe o anumită persoană să slujească într-o anume locaţie pentru a se implica într-o anume lucrare, atunci biserica poate, cu o inimă neîmpărţită, încredinţa pe fratele sau pe sora în harul lui Dumnezeu în câmpul de misiune, cu tot sprijinul lor nemijlocit.
ÎNGRIJIREA PASTORALĂ
Faptul că misionarii au nevoie de îngrijire pastorală poate fi uşor scăpat din vedere. Ei pot fi departe de casă, contactele cu prietenii sunt foarte rare, iar nevoile emoţionale şi spirituale sunt trecute cu vederea. Este greşit să presupunem că misionarii deţin suficiente resurse spirituale pentru a supravieţui şi a face faţă situaţiilor. Să-l luăm ca exemplu pe misionarul şi apostolul Pavel. Găsim că uneori el a trecut prin perioade extrem de stresante, “de afară lupte, dinăuntru temeri.” (2 Cor. 7:5), dar a fost mângăiat de venirea lui Tit şi de veştile pe care acesta le-a adus, sau de venirea şi veştile bune pe care le-a adus Timotei din Tesalonic (1 Tes. 3:6). Spre sfârşitul vieţii lui, el îl îndeamnă pe Timotei să vină cât de curând la el, pentru că el a rămas singur cu Luca, simţindu-se trădat de alţii (2 Tim. 4). Chiar şi marele apostol a avut nevoie de îngrijire şi sprijin. De aceea, noi trebuie să fim conştienţi de nevoile şi grijile spirituale ale oricărui lucrător implicat în slujirea creştină.
Ce este îngrijirea pastorală?
Găsim că în originalul Noului Testament termenul folosit pentru pastor este acelaşi ca şi pentru păstor. Păstorul nu doar hrăneşte oile sale, dar se şi îngrijeşte de toate nevoile lor: de adăpost, de siguranţa şi bunăstarea lor. Aceasta ne aminteşte că El Îşi cunoaşte oile şi ele Îl cunosc pe El. El îşi dă viaţa pentru oi şi nu fuge când vede lupul venind (Ioan 10:11-14). Cea mai bună îngrijire pe care noi o putem primi este cea a lui Hristos, care este Păstorul şi Episcopul sufletelor noastre (1 Petru 2:25). Acest lucru este posibil în cazul fiecărui creştin care menţine o viaţă spirituală consistentă de rugăciune şi părtăşie zilnică cu Domnul lui.
Ştim că Isus a încredinţat îngrijirea de oile Sale altora. Lui Petru I s-a poruncit de trei ori: Paşte oile mele! (Ioan 21), iar experienţa lui personală de reabilitare l-a ajutat foarte mult în rolul de priveghetor. Spre sfârşitul vieţii lui el le-a scris supraveghetorilor: “Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră” (1 Petru 5:2). Scriitorul cărţii Evrei I-a îndemnat pe cititorii săi să asculte de mai marii lor, pentru că ei priveghează asupra sugfletelor lor (Evrei 13:17). Cea mai importantă funcţie a păstorilor şi scopul principal al îngrijirii pastorale este sănătatea spirituală a celor păstoriţi . Ţinta finală a păstoririi este creşterea în maturitate spirituală a copiilor lui Dumnezeu, “până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:13).
Schimbarea de generaţii
Unii au sugerat că raţiunea pentru un accent to mai mare pus pe înrijirea pastorală se datorează unei schimbări a nevoilor şi a aşteptărilor. Oricum, nevoi au existat din totdeauna, dar au fost mai puţin vizibile în trecut, datorită izolării mai mari şi a contactului rar care a făcut mult mai dificilă acordarea îngrijirii pastorale în generaţiile trecute. Astăzi, transportul aerian a făcut ca cele mai izolate colţuri ale lumii să devină accesibile, ceea ce a facilitat, la rândul său, o comunicarea mai bună şi noi posibilităţi de ai vizita pe misionari.
Fiecare generaţie este diferită şi s-a observat că generaţia de misionari de astăzi are nevoie şi se aşteaptă la un mai mare sprijin şi la mai multă îngrijire. Generaţia de pionieri de altădată părea mult mai mulţumită cu resursele proprii, ceea ce nu mai este cazul lucrătorilor de astăzi. Aceştia din urmă pot avea calificări deosebite, abilităţi şi viziune pentru lucrare, dar dacă nu li se acordă o îngrijire adecvată şi nu sunt sprijiniţi, ei pot claca curând.
Dezvoltarea unei adevărate industrii a consilierii în cadrul comunităţii creştine a adăugat la cerinţele unei îngrijiri pastorale mai bune. Rata uzurii printre misionari este în creştere şi multe agenţii de misiune caută căi pentru a asigura un sprijin mai bun, pentru ca potenţialele cazuri să fie identificate, iar misionarii în cauză să fie menţinuţi pe câmpul de misiune. În timp ce noi nu ar trebui niciodată să urmăm orbeşte tendinţele prezentate, îngrijirea pastorală rămâne un domeniu în care este loc pentru mai bine şi care are o bază biblică solidă.
Unde este nevoie de îngrijire
În diferite etape ale slujirii misionare pot fi identificate domenii unde pot apărea dificultăţi şi unde purtarea de grijă şi înţelegerea sunt atât de necesare. Nu fiecare persoană se va confrunta cu probleme în aceleaşi domeniî unii se descurcă destul de bine, cu toate acestea însă o exprimare a unei înţelegerii solidare şi o atitudine potrivită faţă de persoana în cauză pot fi un sprijin extraordinar.
1. Înainte de plecare
Chemarea. Decizia de a asculta şi a pleca pentru slujire într-o altă ţară este un timp emoţionant, când o lucrare profundă a lui Dumnezeu are loc în viaţă. Cunoaşterea şi discernerea voii lui Dumnezeu este în mod esenţial o chestiune de raţiune subiectivă, dar aceasta nu ar trebui niciodată luată ca un ultim cuvânt. Chemările trebuie testate, nu doar de potenţialul misionar, ci şi de cei care au cunoştinţă şi discernământ spiritual. Motivaţia adevărată ar treui evaluată şi, pentru aceasta, întrebări serioase ar trebui puse: Există vreo dorinţă de a fi cineva, nevoia de o slujbă sau dorinţa de a scăpa de o slujbă sau chiar întoarcerea acasă sunt cu adevărat motivaţiile mele?
Când avem de-a face cu un cuplu, este important de întrebat pe soţ şi pe soţie dacă chemarea pentru slujire este împărtăşită de amândoi, pentru că dacă unul dintre parteneri este nesigur cu privire la decizia luată, atunci aceasta ar putea să degenereze într-o sursă continuă de tensiune în viaţa lor conjugală. O bună îngrijire implică o implicare activă în acest proces a celor care au responsabilitatea spirituală s-o facă şi dorinţa de a testa toate aspectele vieţii potenţialului misionar. Aceasta presupune testarea maturităţii spirituale, precum şi a profilului emoţional, fizic şi psihologic. Uneori ajutorul specializat ar putea fi necesar în evaluarea acestor aspecte.
Perioada de tranziţie. Acesta este timpul de dinainte de plecare când interesul devine clar şi chemarea evidentă. Este perioada de instruire şi pregătire practică. Sfatul ar putea fi necesar în ceea ce priveşte tocmai această pregătire şi în discernerea corectă a priorităţilor. Poate că este nevoie chiar de o amânare a plecării în vederea efectuării tuturor pregătirilor. Poate că este necesară o pregătire mai avansată în domeniul professional, lingvistic sau vreo altă pregătire de specialitate. Aceasta poate să însemne că familia trebuie să se restabilească într-o altă zonă a ţării, ceea ce poate duce la discomfort. Astfel, pot apărea şi alte nevoi financiare.
Plecarea. Aceasta va include o serie de evenimente importante, printre care un serviciu de rămas bun care să includă recunoaşterea oficială a misionarului şi recomandarea. Acestea sunt importante pentru viitor, întrucât ele servesc la confirmarea chemării noului misionar şi stabilirea rolului său propriu. O serie de evenimente sociale, vizitarea rudelor şi a prietenilor, cumpărăturile, depozitarea lucrurilor rămase acasă, împachetarea bagajelor şi apoi călătoria sunt chestiuni ce trebuiesc făcute. Aceasta deseori înseamnă că noii lucrători vor ajunge extenuaţi pe câmpul de misiune, datorită acestei porţiuni febrile a ultimelor săptămâni de pregătiri. Unele dintre aceste activităţi nu pot fi evitate, dar o înţelegere a acestor cerinţe şi o dorinţă de a ajuta, izvorâtă dintr-o inimă sensibilă, în ceea ce priveşte cumpărăturile, baby-sitting, transportul, etc. ar putea reduce mult din povara pregătirilor.
2. La sosire
Când noii lucrători sosesc în zonele lor de slujire ei pot experimenta o varietate de sentimente. O stare emoţionantă când ei, în sfârşit, ajung la destinaţie după luni sau poate ani de pregătire; anxietate când se întreabă dacă într-adevăr vor fi în stare să se descurce în acest mediu total diferit lor.
Ceea ce este denumit “şoc cultural” intervine exact în această perioadă şi are câteva etape bine-cunoscute:
Sentimentul de fascinaţie faţă de tot ce este nou şi interesant este prima reacţie. Cele mai mici detalii sunt observate, aparatul de fotografiat este folosit frecvent şi această perioadă este denumită faza turistului. Această perioadă durează de la patru la şase luni iar scrisorile trimise acasă sunt extrem de pozitive.
Ostilitatea şi agresiunea ar putea urma, când alte aspecte ale noii locaţii sunt remarcate. Noul lucrător realizează curând că el nu se întoarce acasă, ci urmează să rămână aici. Comparaţiile cu situaţia de acasă nu mai sunt interesante, ci mai degrabă depresive. Mizeria, praful şi muştele devin vizibile la tot pasul. Diferenţele culturale sunt iritante, barierele lingvistice duc la înţelegeri greşite sau la sentimentul de inutilitate. Sistemul bancar şi cel administrative sunt diferite şi chiar aduce confuzie. Această etapă poate dura câteva luni, iar comunicarea cu cei de acasă poate dobândi o notă negativă şi ritică. Cunoaşterea, de ambele părţi, a pericolelor acestei etape va ajuta primirea unui răspuns potrivit de la baza de plecare de acasă.
Acceptarea parţială a condiţiilor noului teritoriu şi a oamenilor începe după o perioadă de timp, care poate dura câteva luni. Pe măsură ce ne îmbunătăţim deprinderile de limbă, înţelegerile greşite vor fi îndepărtate treptat, iar gradul de acceptare al localnicilor va creşte. Prezenţa umorului, abilitatea de a râde de situaţie şi chiar de tine însuţi este un indice bun că se fac progrese în adaptare.
Adaptarea biculturală este prezentă atunci când noul lucrător se simte ca acasă într-un mediu diferit şi poate activa fără anxietate. Acomodarea deplină poate lua ceva timp, chiar şi până la doi ani. Alţii poate că niciodată nu vor atinge un prag de adaptabilitate rezonabil în rolul lor de misionari. Aceasta poate duce la probleme pe o perioadă lungă de timp.
3. Pe teren
Nevoia de îngrijire şi spijin nu se diminuează când s-a trecut de faza acomodării iniţiale. Probleme pot apărea chiar după mai mulţi ani de slujire. Cu multe dintre acestea nu ne putem ocupa în detaliu în broşura de faţă, urmând să ne ocupăm în alte broşuri, dar am dori să facem o trecere în revistă a celor mai frecvente. Este important să reţinem că majoritatea misionarilor sunt puternic motivaţi de o viziune pe care speră să o vadă realizată în practică. Cu toate acestea, mulţi dintre ei falimentează în realizarea scopurilor şi când realitatea nu corespunde cu aşteptările, această experienţă se transformă în una căreia e dificil să faci faţă.
Învăţarea limbii. Cei mai mulţi misionari vor trebui să înveţe o nouă limbă pentru a-şi face lucrarea într-un mod eficient. Învăţarea limbii este un proces de lungă durată ce implică muncă dificilă şi aplicaţii. Poate fi chiar o activitate frustrantă, iar timpul alocat acesteia variază, depinzând de abilităţile lingvistice ale studentului. Încurajarea şi un spirit înţelegător sunt de mare necesitate. De exemplu, o mamă tânără ce are copii poate să nu aibă suficient timp de petrecut în afara casei pentru o expunere la noul limbaj.
Separarea de copii. Acest lucru poate deveni o necesitate pentru a dobândi o pregătire bună, iar multe familii de misionari au de luat, cu toată strângerea de inimă, decizii dureroase în privinţa direcţiei pe care ar trebui s-o urmeze. Un sprijin plin de înţelegere este necesar indiferent de decizia luată. O atitudine severă sau o critică directă poate fi devastatoare.
Educaţia copiilor. Unii ar putea să nu ştie care este decizia cea mai bună în privinţa educaţiei, să-şi trimită copiii la şcolile locale, să-I trimită la şcoli tip pensionat (şcoală cu internat), să-i încadreze în sistemul de “home-schooling” sau să-i trimită înapoi în ţara de origine. Cănd copiii ajung la vârsta învăţământului superior, problemele se pot înmulţi, aşadar sprijinul este necesar în fiecare stadiu.
Schimbări în statutul muncii. Aceasta poate să însemne că există o diferenţă între ceea ce se aşteaptă misionarul să facă şi ceea ce i s-a cerut să facă în domeniul lui de slujire. Poate că el va constata că i s-a atribuit prea repede prea multă responsabilitate. Schimbări inopinante, incluzând un volum mai mare de muncă, pot apărea datorită unei îmbolnăviri sau a întoarcerii acasă a unuia dintre colegi. Extenuarea de puteri este o realitate prezentă în viaţa multora. Numirea cuiva într-o poziţie nepotrivită poate duce la un stress de neconceput când unei persoane i se cere să facă o lucrare pentru care n-a beneficiat de o pregătire sau nu este capabilă s-o facă.
Angrenarea într-o nouă cultură. Am văzut deja stadiul şocului cultural la începutul slujirii, dar trebuie să nu uităm că adaptarea la o cultură nouă este un process de lungă durată şi pot trece mulţi ani până un misionar este acceptat pe deplin de cei în mijlocul cărora slujeşte.
Acomodarea cu o nouă casă şi siguranţa. Poate că noile condiţii sunt mult diferite de cele de acasă şi necesită schimbări majore, în mod special din partea soţiei care va încerca să-şi organizeze casa având la dispoziţie facilităţi foarte diferite. În multe părţi ale lumii există multă nesiguranţă, în special acolo unde s-a instaurat instabilitatea politică, ceea ce din nou poate cauza anxietate.
Dificultăţi cu cei apropiaţi. Acesta este domeniul în care apar cele mai multe probleme, în lucrarea misionară. Dificultăţi pot apărea în relaţiile cu colegii care provin dintr-o altă ţară sau cultură. Diferenţele de personalitate se pot evidenţia într-o comunitate închisă sau la locul de muncă. Tensiuni finaciare, folosirea resurselor, priorităţile în lucrare; lista posibilelor domeniilor de conflict este lungă , iar problemele uneori sunt inevitabile. Dificultăţile din viaţa de familie pot fi amplificate de tesiunile adiţionale create de o viaţă trăită în afară, iar cei care sunt necăsătoriţi se pot simţi singuri şi izolaţi.
Lipsa unei evaluării. În situaţia lipsei de supraveghere de nici un fel în lucrare poate duce la o situaţie stresantă. Dacă nu se găseşte nimeni care să evalueze lucrarea făcută, lucrătorul se poate simţi nesigur de eficienţa lucrării pe care o face.
Lipsa rezultatelor. Când după mult efort şi după mulţi ani de lucrare este puţin răspuns, în mintea misionarului pot apărea întrebări cu privire la calitatea lucrării pe care o face. Când calitatea muncii făcute este de asemenea chestionată de cei de acasă , care au devenit orientaţi pe rezultate, o criză se poate dezvolta astfel. Pentru mulţi misionari, identitatea le este stabilită în funcţie de lucrarea pe care o fac, ceea ce devine aproape o extensie a lor înşişi, iar când aceasta este criticată pe nedrept, aceştia pot ajunge la o situaţie devastatoare.
3.Tranziţia culturală
Acest domeniu a fost prea puţin înţeles în trecut, dar astăzi este recunoscut faptul că în perioada părăsirii câmpului de misiune şi întoarcerea acasă definitivă, fie la sfârşitul lucrării fie la pensionare, un sprijin şi o îngrijire pastorală consistentă ar trebui acordată celui în cauză. Aceasta ar trebui să includă oportunităţi de prezentare a ţării în care a slujit şi a lucrării în faţa prietenilor, a bisericii locale, pentru ca noi relaţii să fie stabilite cu aceste persoane.
În plus, o întâlnire confidenţială ar trebui neapărat să aibă loc cu prezbiterii bisericii locale care l-au recomandat pe lucrător pentru lucrarea de misiune. Această întâlnire de audiere ar trebui să permită o discuţie cuprinzătoare a fiecărui aspect al perioadei petrecute în misiune şi libertatea de a discuta aspecte sensibile care nu vor fi menţionate în întâlnirea publică. Accentul ar trebui pus pe confidenţialitate.
Întoarcerea acasă îşi are presiunile ei, care se referă acum la călătorie, multele invitaţii de a fi disponibil pentru a participa la întâlniri de adunare şi uneori condiţii de trai precare.
Repatrierea bruscă, în mod special în cazul unor situaţii de urgenţă, poate duce uneori la reacţii emoţionale severe.
Întoarcerea finală
Re-intrarea în ţara natală la sfârşitul unei perioade sau a unei vieţi de slujire este o experienţă dificilă în viaţa oricărui misionar.
Poate fi o perioadă de bucurie sau de dificultăţi profunde şi se poate constitui ca într-o experienţă a unei pierderi grele, creând sentimente de pierdere, părere de rău şi amintiri permanente de pe câmpul de misiune. În acelaşi timp, ei se luptă cu sentimente de neapartenenţă, iar şocul cultural la întoarcere poate fi chiar mai rău decât cel la sosirea pe câmpul de misiune. În perioada de reacomodare când totul revine la normal – deşi această perioadă se poate lungi destul de mult – sprijinul şi un spirit înţelegător sunt extreme de necesare.
Problemele unice care intervin include pierderea statutului şi a rolului anterior, precum şi lipsa unei lucrări concrete la întoarcerea acasă. Ei nu mai sunt misionari la sosirea acasă şi li se pare că au ajuns într-o zonă crepusculară a celuia care se numeşte ex- sau misionar pensionar. Dacă şi biserica locală şi-a pierdut interesul faţă de lucrarea pe care misionarul a părăsit-o, comasat cu schimbările majore din acea biserică şi în rândul membrilor ei, problemele s-ar putea multiplica.
Re-întoarcerea acasă a misionarilor pe termen lung singuri poate fi dificil într-un mod particular. Ei şi-au lăsat “familia” pe teren, iar acei “membri ai familiei” de acasă sunt doar foarte puţini. Pentru copii, experienţa poate fi una şi mai dificilă pentru că ei îşi părăsesc “casa” pentru o ţară căreia ei simt că nu-i aparţin şi, astfel, ei pierd o parte din ceea ce sunt.
Cine acordă îngrijire pastorală?
Aparent, îngrijirea pastorală acordată misionarilor este complexă şi noi ne putem întreba cine poate întâmpina toate aceste nevoi. Răspunsul este că nici o persoană şi nici o biserică locală nu este calificată să ajute în toate domeniile şi că mai mulţi ar trebui să fie implicaţi în a se asigura că cei care sunt recomandaţi şi trimişi vor primi cel mai bun sprijin posibil.
Biserica locală. Aceasta este sursa firească a unei îngrijiri pastorale majore. Dacă biserica locală deţine rolul cheie în recomandarea şi susţinerea unui misionar, atunci ea ar trebui, de asemenea, să-şi asume responsabilitatea îngrijirii faţă de el, în mod special în perioada când el este venit în ţara lui natală, dar şi când acesta este în afara ţării.
Unul dintre punctele tari ale metodei trimiterii de către biserica locală este legătura puternică dezvoltată cu misionarul când biserica locală îşi împlineşte rolul purtătorului de grijă. Când nevoile misionarului sunt neglijate sau întâmpinate într-un mod neadecvat, punctual forte se poate transformă într-un mare slăbiciune (punct slab).
Există câteva domenii specifice unde biserica locală deţine o funcţie specifică în grija pastorală. Acestea sunt:
Recomandarea
Rugăciunea
Încurajarea şi comunicarea
Organizarea unui serviciu de “Bun venit!” şi audierea unui raport de lucrare
Sprijin financiar
Primirea şi diseminarea ştirilor
Desemnarea unui prezbiter / persoane pentru sarcina îngrijirii pastorale este o strategie înţeleaptă, după cum este şi practica organizării unei întâlniri cu prezbiterii de audiere completă, deschisă şi confidenţială a lucrării de pe câmpul de misiune, la sosirea acasă.
Colegii. Colegii de muncă de asemenea pot acorda sprijin şi îngrijire majoră. Aceasta depinde de dezvoltarea unor relaţii bune şi stabile. Sfatul lor în multe aspecte ale culturii, muncii, al tabuurilor culturale şi al unei serii de alte probleme ar putea fi un ajutor absolute vital în special în perioada de început a slujirii. Cei care au vechime ar putea acţiona ca părinţi spirituali, ceilalţi ca ascultători sau placă de rezonanţă (tribună).
Biserica locală din ţara în care slujeşte misionarul. Dacă există deja o lucrare începută, misionarii vor deveni membri ai unei bisericii locale din apropiere de locul unde slujesc. Autoritatea prezbiterilor trebuie respectată şi sfatul lor poate fi dat sau căutat din timp în timp în multe probleme. Este adevărat, mulţi prezbiteri ar putea fi reticienţi în a discuta anumite probleme cu un misionar, dar când o recomandare este făcută de către aceştia ea ar trebui respectată şi urmată, pe cât este posibil. Sunt credincioşi locali evlavioşi şi mature care pot fi o sursă valoroasă de ajutor în situaţii dificile.
Prin acceptarea noului misionar, biserica locală îl poate ajuta în privinţa adaptării culturale, a învăţării limbii şi a lărgirii concepţiei despre lume şi viaţă şi, astfel, perioada de tranziţie va deveni mult mai uşoară. Făcând parte dintr-o biserică, misionarul va dobândi acel sentiment de identitate şi dacă el va avea o atitudine corectă, dând dovadă de smerenie, acceptând conducerea locală şi fiing gata să se supună acesteia, atunci legături puternice se vor putea dezvolta şi se vor constitui într-un sprijin şi ajutor excelent în multe frământări şi probleme neaşteptate.
Agenţia de slujire- Agenţiile de slujire precum Echoes of Service sau Interlink, are o experienţă largă şi lungă în lucrarea de misiune şi deţine posibilităţi de acordare de ajutor într-o serie de domenii, adesea domenii practice. Ajutorul este disponibil în domeniul echipării, a pregătirilor de dinainte de plecare şi al consilierii. Când apar probleme, cunoştinţele profunde pe care acestea le deţin cu privire la locul de slujire şi lucrare sunt de nepreţuit. Deseori se fac vizite în câmpurile unde chestiunile şi problemele pot fi discutate, iar o consiliere adecvată ar putea fi acordată. O varietate de resurse sunt disponibile, iar ajutorul este disponibil, la nevoie, în domenii de specialitate la sosirea acasă. De exemplu: asistenţă medicală, educaţie şi sprijin financiar.
Concluzii
“Purtaţi-vă sarcinile unii altora” (Gal.6:2) este o poruncă biblică şi se aplică atât la poverile pe care misionarii le au de purtat, cât şi la sarcinile oricărui credincios. Pentru a fi eficienţi în ajutorul acordat, trebuie să înţelegem particularitatea unică a problemelor în slujirea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că grija şi compasiunea noastră va fi potrivită cu nevoile existente şi îi va întări în lucrarea la care au fost chemaţi de Dumnezeu şi recomandaţi de biserica lor locală. Dumnezeu să ne ajute tuturor să împlinim acest rol cu mai multă eficienţă, pentru ca lucrarea Lui să prospere.
sursa http://www.agentiakairos.ro/