Re-intrarea în ţara natală la sfârşitul unei perioade sau a unei vieţi de slujire este o experienţă dificilă în viaţa oricărui misionar.
Poate fi o perioadă de bucurie sau de dificultăţi profunde şi se poate constitui ca într-o experienţă a unei pierderi grele, creând sentimente de pierdere, părere de rău şi amintiri permanente de pe câmpul de misiune. În acelaşi timp, ei se luptă cu sentimente de neapartenenţă, iar şocul cultural la întoarcere poate fi chiar mai rău decât cel la sosirea pe câmpul de misiune. În perioada de reacomodare când totul revine la normal – deşi această perioadă se poate lungi destul de mult – sprijinul şi un spirit înţelegător sunt extreme de necesare.
Problemele unice care intervin include pierderea statutului şi a rolului anterior, precum şi lipsa unei lucrări concrete la întoarcerea acasă. Ei nu mai sunt misionari la sosirea acasă şi li se pare că au ajuns într-o zonă crepusculară a celuia care se numeşte ex- sau misionar pensionar. Dacă şi biserica locală şi-a pierdut interesul faţă de lucrarea pe care misionarul a părăsit-o, comasat cu schimbările majore din acea biserică şi în rândul membrilor ei, problemele s-ar putea multiplica.
Re-întoarcerea acasă a misionarilor pe termen lung singuri poate fi dificil într-un mod particular. Ei şi-au lăsat “familia” pe teren, iar acei “membri ai familiei” de acasă sunt doar foarte puţini. Pentru copii, experienţa poate fi una şi mai dificilă pentru că ei îşi părăsesc “casa” pentru o ţară căreia ei simt că nu-i aparţin şi, astfel, ei pierd o parte din ceea ce sunt.