SPRE MISIUNE

    Femeia în misiune?


     

    „Un cuvânt spune Domnul, și femeile aducătoare de vești bune sunt o mare oștire” (Ps 68:11)

    Cu ceva timp în urmă, după ce am făcut o prezentare a lucrării misionare într-o biserică românească din SUA, un bărbat m-a întrebat: „Frate, dar tu nu știi că femeia nu are voie să vorbească în biserică? Ce fac femeile acestea în misiune?” Ora târzie la care avea loc întâlnirea nu ne-a permis o dezbatere substanțială pe această temă, așa că am dat atunci un răspuns care ținea mai mult de practica misionară decât de argumentația teologică, răspuns care l-a satisfăcut însă pe fratele nostru: „Cele mai multe dintre surorile aflate în misiune – am spus eu – slujesc în țări musulmane. Tradiția religioasă nu permite femeilor de acolo să discute sau să se întâlnească cu bărbați care nu fac parte din familie. Izolate în propriile case, de unde nu au voie să iasă decât însoțite de soți, ele nu pot auzi Vestea Bună decât prin mijlocirea unei femei creștine.”

    Întâmplarea de mai sus arată încă o dată cât de necesară ar fi pentru biserica evanghelică românească o dezbatere serioasă cu privire la rolul femeii în misiune și, de ce nu, în biserică? Pentru că misiunea nu este o activitate externalizată a Bisericii, ci însăși rațiunea de a exista a Bisericii. Așa că femeia, oriunde ar fi și ar sluji, ea slujește de fapt în Biserică. Biserica nu este un spațiu delimitat de zidurile reci ale unei clădiri, ci un templu viu, un organism sacru, o construcție cosmică eternă în care iudeul și grecul, omul liber și sclavul, bărbatul și femeia au devenit una în Hristos și contribuie deopotrivă la creșterea acestui edificiu spiritual! Se știe deja că atât în bisericile locale cât și pe câmpul de misiune femeile reprezintă cam 60-70% din totalul celor răscumpărați prin jertfa lui Hristos. Ne putem imagina cât de puternică și dinamică ar fi creșterea Bisericii în lume dacă acest potențial uriaș, pe care îl reprezintă femeile, ar fi folosit cu înțelepciune în hotarele îngăduite de Dumnezeu și de cuvântul Lui?!

    Din păcate acest subiect, al rolului femeii în Biserică, este tabu în cele mai multe comunități evanghelice românești. De aceea nu e de mirare că pe fondul acestei temeri nejustificate de a vorbi, a celor care citesc și înțeleg Scriptura dar au și dreptul de a vorbi, se face auzită tot mai mult vocea talibanilor evanghelici care bântuie munții Sionului. Asemenea confraților lor din Afganistan ei vor să exileze femeia pentru totdeauna în bucătărie, să îi răpească orice formă de demnitate și să o transforme într-un obiect casnic, însuflețit. „Ce misiune?” – strigă ei. „Locul femeii este la cratiță!”. Apoi se uită în oglindă și spun cu admirație, asemenea fariseului evlavios: „Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt femeie!”.

    Dincolo, la cealaltă extremă față de tema în discuție, sunt eleganții și sofisticații teologi evanghelici neo-liberali. Ei nu bântuie munții ci, mai ales, mediile academice creștine. Fără inhibiții teologice, oameni ai timpului lor, progresiști, mânați de un soi de trufie intelectuală, ei consideră că nu mai sunt diferențe de roluri în Biserică între bărbat și femeie. Din moment ce în Hristos nu mai există parte bărbătească și parte femeiască înseamnă că tot ceea ce îi este accesibil, posibil și permis bărbatului în chestiuni eclesiologice îi este permis și femeii. Cu alte cuvinte ea poate sluji tot atât de bine la altar ca și oricare bărbat. Când mă refer la altar am în vedere, în mod special, oficiul de administrare a treburilor Bisericii realizat prin lucrarea prezbiterilor (sau a păstorilor/episcopilor – în anumite denominații). Acest oficiu însă, în suveranitatea Lui ca și creator și susținător al Bisericii, Dumnezeu l-a destinat bărbatului (printre altele și în virtutea întâietății lui în creație 1 Corinteni 11:8-9; 1 Timotei 2:13). În toate bisericile fondate în perioada apostolică și despre care știm câte ceva, corpul prezbiterilor era alcătuit exclusiv din bărbați. Și dacă suntem onești cu textul sacru, oricât am forța litera și spiritul lui el nu ne poate vorbi altceva.

    Din fericire între cratiță și altar, cele două poziții radicale deosebit de păguboase în ceea ce privește rolul femeii în Biserică, este un spațiu de slujire atât de vast pentru orice femeie evlavioasă încât niciodată nu vor fi epuizate toate posibilitățile de implicare și de exprimare a darurilor ei pentru viața Bisericii și a misiunii ei. Femeile reprezintă un uriaș capital pe care îl are Biserica și care poate fi folosit pentru creșterea ei și pentru binele ei dacă noi bărbații am fi gata să renunțăm la o bună parte din prejudecățile și tradițiile noastre nebiblice cu privire la femeie. Dumnezeu a văzut lucrurile altfel și dacă ne vom da jos ochelarii de cal pe care îi purtăm adesea vom putea vedea și noi ca El. Da, Dumnezeu a avut curajul să îi încredințeze unei tinere abia ieșite din pubertate, fecioarei Maria, cea mai aleasă comoară a Sa, pe Hristos. De modul în care ea urma să se achite de sarcina primită atârna într-o bună măsură mântuirea lumii. Oare noi de ce nu avem curajul de a încredința mult mai puțin?! Unei alte femei, Mariei Magdalena, Hristosul înviat i-a acordat favoarea de a-L vedea și de a vesti prima biruința Lui asupra morții; nu lui Petru și nici lui Ioan care au fost și ei la mormânt… Cu o femeie, cu Lidia, a început Biserica lui Hristos pe pământul Europei. O femeie, Priscila, cu soțul ei Aquila, au fost instructorii în Cuvânt pentru unul dintre cei mai puternici evangheliști ai bisericii primare – Apolo. Și dacă aveți răbdarea să consultați lista din Romani 16, cu cei mai apropiați colaboratori ai lui Pavel care locuiau la Roma, poate veți fi surprinși să realizați că o treime sunt femei. În dreptul multora el spune că i-au fost de mare ajutor în lucrare.

    Întorcându-ne la întrebarea de la început: „Ce fac femeile acestea în misiune?” Răspunsul e simplu: duc vestea bună! Și ce veste poate fi mai bună decât aceea că există salvare și speranță în Hristos pentru omul pierdut și păcătos?! Această veste este împărtășită în grupuri mici de casă, în orfelinate, în școli, în campanii de evanghelizare, în studii biblice cu femeile sau în tabere de tineret. În ciuda faptului că sunt neînțelese, privite ca niște ciudate, tot mai multe femei și fete credincioase aleg să se ducă spre marginile pământului, să se sacrifice și să plătească un preț imens pentru ca într-un mod creativ, ținând cont de sensibilitățile culturale și de prejudecățile prezente atât pe câmpul de misiune cât și acasă, să poată împărtăși cu cei pierduți cuvântul vieții. Ele sunt marea oștire aducătoare de vești bune! Din cei aproape 420.000 de misionari transculturali care slujesc în zilele noastre, pe câmpurile de misiune din lumea întreagă, circa 280.000 sunt femei sau fete, adică 2/3. Alternativa pentru femeile credincioase nu este cratița sau altarul. Între cratiță și altar se întinde un vast câmp de slujire pentru ele și nu există în acest spațiu nicio lucrare creștină pe care o femeie să nu o poată face dacă slujește în dependență de Dumnezeu, cu o inimă smerită, călăuzită de Duhul Sfânt și în respect față de autoritatea spirituală a bisericii. Și când întâlniți astfel de femei credincioase încurajați-le, rugați-vă pentru ele și susțineți-le în lucrare!

     

    Pastor Ghiţă Riţişan

    Editorial Noi Frontiere – Vol 10/nr. 5/ 2013

    Pentru abonamente la revista Noi Frontiere:

    email: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.,

    Tel. 0364/808.667


     

    © 2015 Resurse pentru misiune